Poveste scrisă de Gabriel Sandu

Talent la pictură și desen a avut de mic. Observaseră asta profesorii, vecinii și familia. A expus la 14 ani și a vândut prima lucrare tot pe atunci, treabă care i-a dat încredere în forțele proprii. Totuși, la începutul anilor ’80, șansele se numărau puțin diferit decât astăzi, iar, pentru un tânăr de etnie romă cu proveniență modestă, accesul în Facultatea de Arte nu era chiar cel mai plauzibil lucru care i se putea întâmpla. Drept urmare a intrat la Universitatea Națională de Arte din București 20 de ani mai târziu, la începutul anilor 2000, când avea deja 40 de ani. Ușor-ușor, a avut parte de adevărata recunoaștere a talentului său: printre altele, în 2010 o expoziție la Muzeul Municipiului București, în 2015 la Palatul Parlamentului și, poate cel mai notabil, în 2016, selecția cu lucrarea „Dricul din Sulina” la expoziția anuală de la Royal Academy of Arts de la Londra, o distincție cât se poate de prestigioasă, prima de acest gen pentru un artist român de etnie romă.

Numele lui este Eugen Raportoru și, între iubitorii de artă, nu mai are nevoie de alte prezentări: pânzele lui vorbesc de la sine. Ca mulți alți artiști talentați, Raportoru a fost măcinat de neîncredere. Până să ajungă să dea admiterea la Arte, a muncit pe unde a apucat, ca zugrav. Auzea într-una că e „brânză bună în burduf de câine”, că „nu și-a depășit condiția” și, deși a avut parte de întâlniri care l-au modelat, cum este cea cu meșterul său Ion Brodeală, de la care a învățat tehnica veche a vitraliilor, un „ceva” l-a ținut departe de drumul academic, pe care și-a dorit dintotdeauna să-l urmeze.

La facultățile vocaționale, înaintea admiterii, există, de regulă, câteva zile pregătitoare, unde candidații află la ce să se aștepte. Raportoru nu a avut curaj să se prezinte din prima zi a pregătirilor. Se temea de ce vor spune colegii cu 20 de ani mai tineri, el nu mai pusese mâna pe creion de 25 de ani. S-a dus, totuși, în a doua zi: prinsese curaj după ce văzuse lucrarea unei fete de anul doi și și-a zis că el, chiar și fără exercițiu, poate mai mult de atât. De la momentul facultății, viața lui s-a schimbat crucial. A devenit membru al Uniunii Artiștilor, a muncit pe brânci și acum spune sus și tare că are o viață privilegiată. Merge zilnic în atelierul din strada Eforie și e conștient că e unul dintre acei norocoși care-și permit să trăiască din ceea ce iubesc.

Arareori o să-l auzi pe Raportoru plângându-și de milă sau lamentându-se despre trecut. Din discuția cu el mi-a fost clar că nu e genul care să dezbată retorica discriminării, deși trăim încă într-o lume în care ne lovim de ea la tot pasul. E optimist și îi place să vorbească despre șansele pe care le-a avut, mai mult decât despre ghinioane. De aia nu e de mirare că în interviurile pe care le-a dat până acum, tema provenienței etnice în drumul și arta sa este mai degrabă absentă.

Mediați de o cameră de înregistrat video, am stat față în față cu Eugen Raportoru timp de o oră și am încercat să aflu de la el ce înseamnă să fii artist rom azi și ce însemna asta atunci, în anii comunismului și imediat după căderea lui. Din respect pentru modul în care Eugen Raportoru alege să raporteze la acest subiect, am ales să redau în integralitate discuția pe care am avut-o.

Cine este și încotro se îndreaptă Eugen Raportoru?

Pictor și-a dorit să fie de mic. Și-a îndeplinit un vis târziu, dar și l-a îndeplinit și nu îi este rușine cu sine și cu ceea ce face. Trec de modestiile care „vezi Doamne, îți fac bine”, dar trebuie să mă laud: sunt între artiștii consacrați, fac și eu parte dintre ei, un lucru pe care l-am obținut foarte greu, dar l-am obținut prin munca mea.

De unde vii?

Sunt bucureștean, sunt de etnie romă. Am avut perioade când îmi plângea sufletul că alții mă făceau țigan, acum chiar mă laud și chiar le și spun ca să-i liniștesc, să nu mai stea pe gânduri „o fi, n-o fi”, nu domnule, ăsta sunt și mă mândresc cu ceea ce fac. Aș dori să fie și alte persoane, care sunt de alte etnii și să se mândrească cu ceea ce fac.

Faci parte dintre cei care au știut dintotdeauna că sunt romi?

Da, am știut dintotdeauna că sunt rom. Dar știi cum e, când trăiești într-un cartier cu boieri și ești dat la o școală bună, mă simțeam marginalizat din punctul ăsta de vedere, până când, prin clasa a șasea, au văzut talentul meu și am devenit, cât de cât, egali. Era durerea aceea, eu nu știam că există această deosebire, că eu sunt brunet și ceilalți sunt mai albi. A fost o perioadă care a trecut, acum chiar mă mândresc.

Ai făcut Liceul Tonitza în anii ’70. Cum arăta discriminarea atunci versus cum este astăzi?

Acum n-o mai simt deloc. Atunci a fost, era puțin mascată, dar a fost și am trăit-o pe pielea mea. Nu mi-am dat seama, dar mișcările pe care le-au făcut cei din școală, profesorii – nu realizam că ăsta era motivul. Eu am fost ușor dat afară pe ușa din dos și apoi am realizat motivul real. Acum, în schimb, am făcut facultatea bătrân și profesorii chiar m-au iubit. Mi-au iubit munca și talentul. Pentru că eu eram în fiecare zi la școală de la 7. Toate lucrurile astea le-am luat foarte în serios.

Ce anume ți se pare că s-a schimbat în societatea noastră de e mai bine acum pentru romi decât era când erai tu copil?

În primul rând au locuri separate în facultăți. Adică, sunt niște locuri pe care copiii pot să le acceseze. Eu n-am intrat pe locurile astea la facultate, dar sunt și e bine. Asta e, dacă nu ai facultate, nu puteai să fii în uniune, să expui în spațiile mari.

Care ar fi sfatul pe care l-ai da unui tânăr artist rom care urmărește interviul cu tine și poate simte că nu are aceleași șanse ca un român?

Singurul sfat e să muncească și să facă școală, trebuie să se educe, pentru că de acolo pleacă totul. Avem educație, avem de toate. Școală, voință, seriozitate și să nu ne fie rușine când ne uităm dimineața în oglindă cu ceea ce am făcut cu o seară înainte.

Din punct de vedere artistic, te-a influențat cultura romă?

Nu, nu neapărat. Am spus-o și-o mai spun: în artă nu există etnie. E artă și atât. Arta e universală. Nu trebuie să venim cu lucruri deja prestabilite: ești țigan, trebuie să desenezi țiganca cu fustă lungă. Nu. Nu trebuie așa ceva. Trebuie să pictezi și să te situezi în arta universală.

Care a fost prima lucrare care te-a scos în față?

Pot să-ți spun că am vândut o lucrare când aveam 12 ani, încurajat de un scriitor Davidoglu, în perioada aia era chiar mare în Uniunea Scriitorilor. Mi-a dat 30 de lei pentru o lucrare. Erau bani pentru mine. De aia, toți copiii care au talent trebuie încurajați. Dacă nu sunt încurajați, se pierd.

Ce s-a întâmplat în anii de când ai abandonat liceul Tonitza și până ai început Facultatea de Arte?

(râde) Am muncit unde am nimerit, câte 3-4-7 luni, nu era locul meu pe nicăieri. Trebuia să ai o slujbă, pentru că altfel erai băgat la pușcărie. Găseam de lucru și la vitralii. N-aveai de muncă, făceai pușcărie, între o lună și șase luni, în funcție de cât îi plăcea judecătorului de tine.

Cum a fost să te înscrii la facultate la 40 de ani, cu colegi care aveau jumătatea vârstei tale?

Eu mi-am dorit dintotdeauna acea facultate, adică am iubit acele trepte pe care le urcam. Mă gândeam că pe acele trepte au urcat și Baba și Resu și Tonitza, cei mai mari artiști români. Normal că am respectat și m-am ținut de treabă. Mi se împlinea un vis.

Cum a fost să fii expus la Academia Regala de Artă din Londra?

A fost o întâmplare frumoasă, am mai încercat de două ori, n-am mai intrat. Am fost prezent și m-am auto-felicitat să mă văd singurul între o mulțime de artiști mari. Acolo nu prea știam cu cine să conversez, dar a fost chiar frumos, mă gândeam cine sunt eu pe aici și îmi vedeam lucrarea și îmi ziceam: da, deci, exist! N-am venit degeaba.

Care e cel mai neașteptat moment al carierei tale?

Să-ncepi să trăiești din ceea ce-ți place, e un lucru extraordinar. Să trăiești din pictură. Te duci la atelier cu bucurie, când vrei, nu ai program, și poți trăi din asta. Nu știu dacă și voi veniți la fel la muncă. E un privilegiu.

Campania LikeRom prezintă poveștile de succes a 10 profesioniști încrezători care au fost de acord să fie imaginea comunității și să inspire alți profesioniști să li se alăture. Ei sunt: pictorul Eugen Raportoru, experta în drepturile omului Cerasela Bănică, inspectorul în asistență socială Oana Marina Vulcan, profesoara de lb. engleză Roxana Marin, consultantul de fonduri nerambursabile Lucian Corobuță, medicul oncolog Corina Stanciu, consilierul parlamentar Andra Mihaela Costache, activistul Marian Ursan, antrenorului de box Samir Simionși nu în ultimul rând Gilbert Costache, model și actor.

Dacă vrei să oferi inspirație celor din jur, te așteptăm în comunitate!

Povestea LikeRom a fost publicată în BlueAir Inflight Magazine.